Crizele personale și alegerile „corecte”

Uneori pe neașteptate, alteori prin efect de acumulare în timp, ajungem într-o criză. Adică în punctul în care emoții negative puternice și persistente ne forțează gândirea spre găsirea unei decizii care să schimbe în „bine” situația curentă. Avem sentimentul că situația nu mai poate fi suportată, deci trebuie să facem o schimbare și o alegere. Am definit criza personală și despre asta vom vorbi în continuare, cu referire la crizele din contextul profesional, deși aplicabilitatea este mai generală. – See more at: http://www.cariereonline.ro/articol/crizele-personale-si-alegerile-corecte#sthash.cFH79rNi.dpuf

Un exemplu des întâlnit: ne frământă lipsa de perspective din companie sau relația proastă cu un șef, deși ne plac conținutul muncii, colectivul, salariul și/sau alte aspecte ale jobului. Începem sa trăim un conflict interior care ne împinge spre o alegere dificilă: rămânem sau plecăm? Cu cât ne e mai greu să alegem o cale dintre două (sau mai multe) la care ne putem gândi, cu atât mai intensă ne este frământarea și deci criza pe care o traversăm. Uneori, chiar și după ce am făcut o alegere, criza tot nu se termină, pentru că ne chinuie nesiguranța dacă am ales bine sau nu.

Un alt exemplu: suferim o pierdere importantă în zona profesională. Poate fi jobul, poziția, prestigiul (să zicem, după o întâlnire în care am fost „desființați”), o despărțire de șeful cu care ne-am înțeles foarte bine mulți ani ș.a.m.d. Și în acest caz, este necesară o schimbare și trebuie să facem o alegere, doar că e una mai subtilă, primordial de atitudine interioară. Ne preocupă întrebări de genul: Cine (mai) sunt eu? Mai am vreo valoare? Ce se va întâmpla cu mine acum? O să mai fiu respectat?

Oricât de ciudat v-ar părea, mulți dintre noi nu suntem conștienți de criză (sau nu destul de devreme), deși ne aflăm deja în ea. Pe lângă că e un cuvânt neplăcut, motivul principal e că tratăm lucrurile strict rațional, nu dăm atenție stării noastre afective, adică emoțiilor pe care le simțim pe parcursul zilei. Nu le numim interior, nu ne gândim la ele. Mulți învățăm de mici că nu se cade să exprimăm emoții. Și atunci, credem că trebuie să le reprimăm din start, adică ne străduim să nici nu le mai simțim. Modelul ni se întărește mai târziu, când avem impresia că dacă ne gândim la ce simțim (emoțional) înseamnă că „am devenit emoționali”, ceea ce este neprofesional.

Dar fix emoțiile sunt cele care declanșează interior starea de criză și tot ele ne pot duce spre consecințe de ordinul 2, care ne afectează viața si performanța. Iată câteva semne frecvente:
-Dureri în corp: de spate – lombare (cu eventuala iradiere spre sold/picior) sau cervicale (iradiere posibila spre umăr/omoplat/mana); glezna, genunchi, coate; dureri de cap, stomac și altele;
-Afecțiuni cutanate diverse;
-Insomnie (adormim mai greu și/sau ne trezim în timpul nopții);
-Oboseală, lipsă de energie (ne trezim obosiți, nu avem chef de nimic);
-Gândurile ni se învârt preponderent în jurul aceleiași (acelorași câtorva) teme;
-Ne concentrăm greu, ne e greu să luăm decizii chiar simple (de exemplu cu ce ne îmbrăcăm dimineața);
-Ne neliniștesc și preocupă diverse evenimente pe care înainte nu le-am fi luat în seamă;
-Ne scade încrederea în noi înșine și inițiativa.

Poate începe un cerc vicios: felul în care ne simțim ne diminuează capacitatea de a lua o decizie în general și una bună în special (adică să facem „alegerea”), ceea ce accentuează starea proastă și agravează blocajul. Acum e limpede de ce e important să identificăm o criză personală cât mai devreme, iar ideal să putem anticipa când crește riscul de a intra într-una!

Ce e de făcut? O să prezint, pe scurt, doar câteva idei și voi separa ce putem face „pe dinafară” de ce trebuie făcut „pe dinăuntru”. Să avem cu cine ne sfătui sau măcar să ne ofere suport emoțional, este din start benefic. De exemplu, din afară se poate repera mai ușor când suntem afectați de o dificultate și astfel conștientizăm mai devreme că avem de-a face cu o schimbare–alegere imperios necesare. Putem trece apoi la identificarea opțiunilor și discutarea lor. Ideal, ar trebui să vorbim însă doar cu cineva care își poate păstra mintea limpede, adică nu este așa afectat emoțional de situația prin care trecem noi. Sunt mai potrivite rudele și prietenii care pot să-și mențină obiectivitatea. Părinții, partenerul/partenera ne sunt de regulă prea aproape, și pot contribui la întreținerea /accentuarea conflictului interior, în loc să îl rezolvăm.
Cu sau fără ajutor extern, ca să luăm o decizie bună (și să nu ne întrebăm mai târziu obsesiv dacă am făcut bine sau nu), trebuie să ajungem întâi într-o stare de claritate mentală și liniște interioară.
Deși poate să pară de necrezut, prima mare problemă interioară într-o criză este să acceptăm faptele, realitatea. Că acel ceva chiar „s-a întâmplat” și/sau „se întâmplă” la timpul prezent. De aceea, în literatura de dezvoltare personală se vorbește mult despre acceptare ca începutul posibilei rezolvări. Este opusul lui a fi în respingere interioară, în luptă sau conflict.

De exemplu, când apare o criză nu e înțelept (nici eficace) să forțăm o „corecție” a situației. Aici, a NU forța este cheie. Putem să acționăm moderat corectiv, de exemplu să facem cunoscută situația cuiva, dar nu cu o atitudine revendicativă, cu o încărcătură mare de supărare, amenințând ori folosind violența (verbală, desigur). Mai general, ori de câte ori suntem în supărare (adică ne-acceptare), NU e cazul să luăm decizii, nu scriem acel email „corectiv”, nu inițiem nicio discuție „clarificatoare”. Dacă ignorăm această înțelepciune, conflictul intern și extern vor crește, nu se vor diminua. Mulți dintre cei care lucrează în medii corporatiste au avut repetat experiența că un email trădează oricum supărarea celui care l-a scris, chiar dacă cuvintele alese sunt ne-ofensive.

Un al doilea „dușman” al alegerilor bune este frica, teama: de suferință, de necunoscut, de a pierde (salariu, poziție, persoane s.a.m.d.), de eșec și blam, și ar mai fi… Teama poate îmbrăca forme subtile, nu e întotdeauna ușor de depistat, ne dăm argumente care o acoperă bine. Și are efectul de a ne întuneca luciditatea, capacitatea de judecată, inițiativa, energia. O bună întrebare de pus este care e lucrul cel mai rău care ni se poate întâmpla în situația respectivă? Răspunsul oferă o indicație în legătură cu de ce ne e cel mai frică. Bun, și ce dacă? ar fi următoarea întrebare… și ne întrebăm așa până ajungem la un ultim răspuns. De regulă, de acolo începem să ne liniștim și să vedem lucrurile mai clar, în sfârșit.
Am zis un pic mai sus că ideal ar fi să putem anticipa crizele.

În zona personală, găsiți in articolul anterior, Drumul spre vârf, o indicație despre vârstele mai predispuse la alegeri dificile (inclusiv potențiale crize) și ce determină nevoia de schimbare. Desigur, nu trebuie să ajungem într-o criză pentru a simți că e momentul unei schimbări, dar criteriile pentru alegerile „corecte” rămân aceleași.
Crizele au o menire pozitivă în viața noastră, de fapt. Ele ne semnalează într-o formă abruptă că ceva nu e în regulă cu drumul pe care ne aflăm și că o corecție este iminent necesară. A stinge un „foc” fără să ne ocupăm de cauzele de fond pregătește însă terenul, cu certitudine, pentru un incendiu și mai mare în viitor. Iar ca să ajungem la fond, ne sunt necesare: acceptarea, liniștea interioară și luciditatea, pentru a vedea (tot) adevărul din acea situație.

See more at: http://www.cariereonline.ro/articol/crizele-personale-si-alegerile-corecte#sthash.cFH79rNi.dpuf